My work here is done

"Daca anostele randuri pe care le vei gasi de-acum incolo te vor plictisi ,consoleaza-te ,cititorule, gandindu-te la mine care a trebuit sa scriu."-Tenessee Williams

[Titlul initial: Luna]

 Liniste... Se uita cum razele lunii se reflecta printre crengile golase ale salcamului, pe suprafata lacului adormit de trecerea deceniilor inzecite de supravietuire.
Singura, admira cum crestele muntilor saruta cerul instelat. Din departare se aude cantul indurerat al unei bufnite singuratice in cautarea perechii de suflet. Ofteaza si se gandeste cum a fost odata acest loc desprins dintr-un basm.
Strange in brate agenda plina de amintiri. Se gandeste la ce a fost si ceea ce a devenit.
Pe scurt, a fost cea mai buna persoana iar acum a ajuns un monstru ce se hraneste cu durere si dispret, aceste lucruri dandu-i puterea de a trai. 
Dar nu e vina ei... Nu, nu ea a fost de vina! Au fost ceilalti! A fost lumea din exteriorul ei ce a impins-o la masuri disperate. El nu trebuia sa moara atunci. Dar si-adorit atat de mult sa-l vada cum se tanguie de durere si cum cerseste crutarea incat a ajuns sa faca asta. De ce el nu s-a putut multumi doar cu sufletul ei? Sufletul ei e mort acum. De ce? Din prea multa lacomie. E vina lui.
Si cu toate acestea ea e o ipocrita. Ii place sa se afiseze ca fiind slaba si singura ca mai apoi sa le arate tuturor ca se inseala.
Visele ei nu mai sunt. Sunt moarte. S-au prefacut in mici particule de lumina si s-au indepartat de ea. La fel ca si speranta ei. Dar pana la urma tot ea va avea ultimul cuvant...
Dorinta ei cea mai mare era sa-i vada pe toti cei care au facut rau, morti. Rau nu numai ei, ci tuturor vietuitoarelor.
Stia ca daca ea va fi cea care-i omoara va fi vanata de propriile principii pentru a fi la randul ei, ucisa.
Cum pot doua lucruri atat de diferite, iubire si ura, sa coexiste intr-o singura persoana? Atat de puernice, pure si atat de importante sa fie situate la poli diferiti.
Si cum pot fi incatusate aceste doua sentimente atat de complexe in niste cuvinte atat de simple si atat de usor de rostit.
Inima fizica nu mai putea suporta atat de mult stres psihic. in curand avea sa explodeze. Simte presiune pana in varful degetelor. Cel mai greu de suportat era pulsul din interorul cutiei craniene.
O sa moara...
Dar mai intai ii va omori pe cei care nu i-au fost aproape cand a avut cel mai mult nevoie de ei.
Si totusi...parca dorea sa-i vada suferind, nu murind.
Incercarea de a scapa de gandurile negre era inutila deoarece stia ca odata ce a inceput un lucru e greu sa se opreasca.
Tot ceea ce era sigur era faptul ca suferea mai mult ca oricine pentru ca era atenta la detalii.
Un nor a acoperit jumatate de luna si o briza racoroasa o inconjura. Strange si mai tare in brate agenda, o lacrima i se prelinge pe obraz si apoi pica pe o frunza inconjurata de pamantul umed din care rasar vulgar fire de iarba uscata impletite cu frunze aproape moarte, aproape negre. Lacrima se contopeste cu o picatura de roua si se scurge in adancul negru si afanat al panamtului hranitor.
"Oare cat o fi ora?" un gand normal pentru orice om. Se sperie...
"De cand a inceput sa-mi pese de aceste lucruri ce mai mult ma ingradesc?" Sterge urma de sare lasata pe obraz si se uita din nou la luna. Acum era imbratisata de picaturi de apa ce sclipeau in culorile curcubeului.
-Mirific..., si ofta.
Slabeste stransoarea ce a indoita partial marginele si asa mototolite si deteriorate ale agendei si aceasta pica pe un petec mic de iarba uscata din fata ei.
Rade... Inca nu intelege ce i se intampla.
Aceasta incertitudine ce-o inconjoara o enerveaza si o face paranoica.
"De ce nu ma pot lasa toate aceste lucruri in pace?" Se aseaza pe vine si pune mana pe o poza cu culori sterse de vreme si oarecum patata, ce picase din agenda cand o scapase pe jos.
Strange si celelalte foi si poze picate din acea agenda, le pune la locul lor dupa care o strange iar la piept cu putere si afectiune. De data aceasta potopul de lacrimi nu mai poate fi oprit si iese afara ca un val emotional de nestapanit.
Suspina, apoi da un pumn pamantului din dreptul sau.
"De ce ma torturati?!" nu mai intelege furtuna din sufletul si inima ei ce a iesit si iese la iveala, ca un uragan imprevizibil ce darama tot ceea ce oamenii au construit. Si ea tot un om e si ceea ce a cladit pana acum se darama, lasand in urma ruine incerte si temeri absurde.
 "Nu-mi vine sa cred ca ea nu a observat! Nu pot sa cred ca ea nu a vazut ca am nevoie de ea! Nu pot... Nu mai pot... Si totusi ea era si-asa ocupata cu problemele ei, nu avea cum sama ajute cu ale mele... Dar macar ma putea intreba ce am si sa ma ia in brate...sa simt iar acea caldura pe care mi-o arata mai demult... Dar... nu putea... sau nu voia..." Acesta era un gand mic. Mai erau su altele ce acuzau si dezvinovateau persoanele ce o puteau ajuta candva.
Alegerea era facuta. Tot ce mai trebuia era o situatie propice pentru a-si pune in aplicare planul pe care l-a ticluyit.
Sau mai bine zis planurile.
Avea de ales: sa continue ceea ce-a inceput sau sa puna capat si sa se sinucida.
Nu se putea hotari daca sa asculte vocea ratiunii[de a continua] sau vocea sufletului[de a pune capat oricarei actiuni si oricarui gand].
"Si totusi..." Suspina si-si muta o suvita de par de pe fata, dupa ureche. "Sunt sigura ca se va rezolva de la sine si eu ma agit inutil." Zambeste trist, se ridica in picioare iar apoi pune agenda intr-o cutie de metal.
Merge inainte pana ce ajunge in fata unei salcii batrane si scorburoasa. Se catara si ajunge in dreptul unei scorburi intunecate ce se afla imediat unei crengi.
"Aici e locul cel mai bun sa ascund aceste dovezi, amintiri si sentimente. Partea buna e ca observi scorbura numai daca te urci in copac, nicidecum de la baza lui sau din mers. Partea rea e ca e destul de departe si nu stiu daca voi ajunge des aici. Oricum, acesta va fi locul meu...si..." Se aseaza mai comod pe o creanga mai groasa si isi sprijina spatele de trunchiul copacului. Adormi.
Bufnita incepuse iar sa-si strige durerea iar norii seretrageau umili din fata maretiei lunii. Vantul adia usor si dupa o ultima strigare bufnita tacu.
O adiere ma calda adusese cu ea o raza a lunii in parul ei si ca omana calda si plina de compasiune impletita cu iubire o mangaie.
-Taci... sopteste ea pe un ton ferm, in timp ce visa.
Linistea acestui loc ii potoli valul de emotii si de ganduri. Simtea ca ea apartine acestui loc, si acest loc ii apartine ei.
Se trezi brusc si observa ca aceasta fuga de sine si de altii, dupa ce ca nu-i foloseste la nimic, o epuizeaza fizic, psihic si emotional.
Zambeste ironic si asteapta ca norul ce acoperea luna sa fie mutat de catre vant pentru a-i putea admira splendoarea singuratica, tacuta si revitalizanta.
Dar vantul nu facu aceasta miscare, ci adusese si mai multi nori.
"Asa e si in viata... iti trebuie o miscare simpla, dar in loc s-o faci, folosesti mai multe miscari si te complici..."
Suspina si adormi din nou, dar de data aceasta era un somn fara vise, unul ce o ajuta sa se odihneasca.

About this blog

Ei

"Imi simt mai des limitele. Si e firesc sa fie asa, pentru ca nu raman niciodata, sau aproape niciodata, in mijlocul coliviei, fiinta mea navaleste inspre gratii."[Andre Gide] "Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care ti le sufla nebunia si le scrie ratiunea."[Andre Gide] "Numai un prost poate sa critice, sa condamne si sa se planga-si majoritatea protilor o fac. [Dale Carnegi] "Nebunia inseamna sa faci acelasi lucru in mod repetat si sa te astepti sa obtii alt rezultat."[Albert Einstein]