My work here is done

"Daca anostele randuri pe care le vei gasi de-acum incolo te vor plictisi ,consoleaza-te ,cititorule, gandindu-te la mine care a trebuit sa scriu."-Tenessee Williams

Buna seara, dragi telespectatori si dragi interlocutori.
Azi va voi povesti despre singuratate si tristete.
Va voi spune cum aceste doua simtaminte se impletesc pentru a deveni o persoana in carne si oase.
Va voi traduce din limbajul mut al emotiilor in limba scrisa, pentru a putea reciti ori de cate ori veti simti nevoia de a va fi afirmata ideea ca altii se simt mai rau ca dumneavoastra.
Nu voi spune ca toti simtim la fel...
Voi spune doar ce simt doar cum aceste doua bestii, incatusate in mine vor sa iasa afara si sa isi indeplineasca dorintele egoiste din care s-au nascut.

Eu... da eu, simt de cele mai multe ori o nesatisfacere morala si sentimentala.
Simt cum afectiunea doreste sa se revarse din mine pentru o singura persoana. Simt nevoia de a a avea langa mine un suflet pentru care sa fac orice.

Simt nevoia sa fiu dependenta de acel cineva. Nu de ceea ce-mi poate oferi. Ci doar un zambet suav pe care sa-l afiseze cand ii e bine.
Iar cand nu-i e bine... cu fiecare lacrima ce i se prelinge pe obraji, un pumnal imi va strapunge sufletul si voi face tot ce-mi sta in putinta de a-i readuce zambetul.

Zambetul celor din jur e totul pentru mine. Chiar daca nu se vede asta.

Singuratatea, in momentul de fata urla... urla ca nu se mai suporta, ce rost are sa fie singuratate daca este acompaniata de tristete?...Nu mai e singura, asa-i?
Nu mai e singura pentru ca o are alaturi pe doamana tristete. Si-o apuca nervii si doreste sa fie doar ea dar...tristetea e mai puternica si-i doreste compania.

Oare cat de mult voi mai accepta sa pierd inainte sa-mi dau seama ca nu-mi face bine?
Gandurile acestea la ce sunt bune?
Mi-ar placea doar sa-mi mototolesc sentimentele si sa le arunc, sa nu se mai intoarca.

Mi-ar placea mai mult...
Sa nu simt... imi e greu sa fac asta.

Iar tu?... 
Tu doar stai acolo si zambesti desi stii ce-as vrea sa aud si totusi n-o faci, o ascunzi departe si ma chinui, imi  torturezi rabdarea si-asa de mult tocita...

si nu faci decat sa pui sare pe rana si sa freci, ca doar la asta te pricepi...
Iar adevaratul tu....
Cand va aparea si ma va ajuta sa scap de toata mizeria din mine? De toate aceste stari din care imi e din ce in ce mai greu sa ies...

Eu doar te astept, aici, inchisa in mine, cu tristetea si singuratatea mea si cu sperantele mele cu tot.
Crezand in continuare ca nu va fi mult prea tarziu atunci cand vei veni. Ca in momentul in care TU vei aparea eu nu am nici o siguranta ca nu vei gasi epava sentimentala ce tind sa devin in viitor.
Aceste randuri au fost scrise de mine, un om doar presupus in deplinatatea facultatilor mentale... acum depinde numai si numai de realitatea voastra

Era o zi placuta de vara. Poate un pic prea cald si fara vant.
Ea statea cu capul sptijinit de trunchiul unui copac si privea la cer si dunare.
Spera ca soarele va apune mai repede si devenea nerabdatoare.

 


Deodata isi aude numele strigat. Priveste in partea de unde s-a auzit si o apuca nervii.
Era "el". "El" bronzat si cu o fericire prosteasca in ochi.
Ajunge aproape de ea si-i cere voie sa stea si el cu ea. Ea doar ii face semn din cap ca da si incepe iar sa se uite la cer.

Se gandeste de ce el n-o poate lasa pur si simplu in pace. S-a saturat de acele jocuri copilaresti. Vrea doar liniste si pace.
Vrea sa priveasca apusul singura, fara el. 

S-au strans prea multe amintiri si devin din ce in ce mai dureroase... Simte o durere la tample iar apoi o simpla eliberare de tot raul.

De ce nu poate scapa de el? Cand a iesit afara s-a dus in locurile pe care el nu le suporta numai ca sa fie sigura ca el nu va veni dupa ea. Dar se pare ca cineva nu-i tinea partea. De fiecare data aparea si el la scurt timp si incerca s-o impace desi si el era constient ca-i facuse mult, mult rau.

Inchide ochii si se gandeste cat de bine si cat de frumos ar fi daca ar naufragia pe o insula, exact in momentul asa.

Se simte privita, studiata si deschide ochii.
In acel moment il vede pe el cu o mutra speriata si mirata. Se apropie de ea si intinde mana spre fata ei... spre buzele ei.
Dar nu-i atinge buzele, pune degetul aratator exact deasupra liniei ce delimiteaza buza superioara.

Ea se enerveaza, eliminand acel sentiment enervant de mirare sin ea si-i apuca mana vrand mai apoi sa-l pocneasca.

-Uite, zise el calm. 
Si-i arata degetul lui plin de sange.

In acel moment ea duce mana la baza nasului si apoi o priveste. 
Da, e sange.
Se ridica si fuge.
Fuge.
Fuge.
FUGE.

Fuge de el si de teroarea ce s-a instaurat inauntrul ei.
De fapt acea teroare deriva din nervi...si din faptul ca emotiile prea puternice si stresul cauzeaza aceasta sangerare inutila.

Ea crede ca e de fapt un monstru daca i se intampla asta.

Se opreste si cade-n genunchi. Incepe sa planga iar apoi sa chicoteasca.
Se crede jalnica si mizera pentru asta.

O mana o apasa usor pe umar.Se intoarce si-l observa pe el.
Are o figura ingrijorata lucru ce-o scoate din sarite.
-Te rog sa nu mai fugi,zise el printre gafaieli.
-N-am nici un motiv sa stau langa un element ce-mi face rau.
-Mai nou sunt un element? Imi cer scuze ca inca-mi pasa de persoana ta.
-La ce bun sa-ti pese acum?! Cand am avut nevoie m-ai tratat ca pe ultima fiinta pentru care ai simti ceva. Nu, stai linistit imi e bine si-mi va fi atata timp cat tu nu ma vei mai stresa.

Ii da mana jos de pe umarul sau,se ridica il priveste indiferent si pleaca.
"Chiar nu stiu ce mai vrea sa obtina de la mine, oare nu-ntelege ca nu am de gand sa ma mai intorc la el? Stie asta si nu suporta gandul. Gandul asta il macina si-i face noptile albe."

Incepe sa rada si in sinea ei simte o bucurie imensa ca si el pe de-o parte sufera  macar un sfert din cat a suferit ea.
Acum se simte vinovata pentru ca s-a bucurat.

Se intoarce ca macar sa-l priveasca inca o data dar se ciocneste de cineva si cade-n fund. Soarele e prea puternic si nu-si da seama cine e decat atunci cand se apleaca cu un servetel si-i sterge dara de sange uscat de la nas.

Priveste in gol si simte cum lacrimi incep sa-i curga pe obraji.
Acum el o privea direct in ochi si se apropia de ea din ce in ce mai mult.
"NU! Nu din nou! Nu mai vreau m-am saturat!"
Si-l pocneste peste fata.

Se chinuie si reuseste sa se ridice. Se uita in ochii lui si-i gaseste din nou plini de mirare.
Se enerveaza. Strange pumnii si incearca sa strige la el ca mai bine-ar muri decat sa-i mai insele inca o data sentimentele. Si sa se deschida-n fata lui iar el sa nu faca absolut nimic decat s-o expedieze in cel mai "frumos" mod posibil.

El inca o priveste mirata. El nu s-a ridicat inca e pe vine. Se uita la ea de jos.

Ea-l priveste de sus. Se simte mai in siguranta asa. Expresia de mirare intiparita pe fata lui o scoate din ce in ce mai tare din sarite.
Isi musca buza de jos.

-Ce nu intelegi din lasa-ma-n pace?!
-Totul.
-Stii ca ai fost un ipocrit?
-Da.
-Si-atunci ce mai cauti aici?
-Imi faceam griji.
-Pentru cine?
-Ce-ntrebare! Pentru tine, aiurit-o!
-Nu prea cred. Iti faceai doar griji ca ti-ai pierdut o "fana". Ma rog, acum chiar te provoc sa ma lasi odata-n pace.
-Bine, dar mai intai spune-mi ce crezi despre asta...
Se ridica brusc si-o prinde-n bratele sale si incearca s-o sarute.

Ea ramane o fractiune de secunda blocata dar inainte ca buzele lui sa le atinga pe-ale ei ii trage un genunchi cu toata puterea sub centura.
-Ti-am zis sa ma lasi in pace.

El ii da drumul si-si coboara o mana inspre locul lovit deoarece il doare foarte tare iar cu cealalta o prinde de mana.
-Lasa-ma macar sa termin. Lasa-ma macar sa vorbesc cu tine.
-Nu!
Ea se-ntoarce si o ia la fuga.

El ramane singur si cu parfumul ei in nari.
O iubea. Chiar o iubea cu adevarat.
Numai ca nu si-a dat seama de asta numai atunci cand era prea tarziu. 

Locul lovit nu-l mai doare.
Sau el nu-l mai simte din cauza durerii din piept.
A privit-o cum s-a indepartat mereu. Chiar si-acum.
Dar nu o judeca, pentru ca el a fost cel care a facut-o sa sufere.

Se-ntoarce cu spatele si apoi intra intr-o scara si se urca pe bloc.
Priveste la acel oras mic, in care toata lumea stie totul despre oricine. 

Inchide ochii si incepe sa mearga gandindu-se la ea.
Simte acel ultim pas cum se adanceste in golul de aer de la marginea blocului.
"Nu conteaza, aripile mele au fost rupte cand am ranit-o pe ea."

Si cade-n gol, simtind aerul cum ii canta o ultima simfonie...sau un mars funebru...

[Titlul initial: Luna]

 Liniste... Se uita cum razele lunii se reflecta printre crengile golase ale salcamului, pe suprafata lacului adormit de trecerea deceniilor inzecite de supravietuire.
Singura, admira cum crestele muntilor saruta cerul instelat. Din departare se aude cantul indurerat al unei bufnite singuratice in cautarea perechii de suflet. Ofteaza si se gandeste cum a fost odata acest loc desprins dintr-un basm.
Strange in brate agenda plina de amintiri. Se gandeste la ce a fost si ceea ce a devenit.
Pe scurt, a fost cea mai buna persoana iar acum a ajuns un monstru ce se hraneste cu durere si dispret, aceste lucruri dandu-i puterea de a trai. 
Dar nu e vina ei... Nu, nu ea a fost de vina! Au fost ceilalti! A fost lumea din exteriorul ei ce a impins-o la masuri disperate. El nu trebuia sa moara atunci. Dar si-adorit atat de mult sa-l vada cum se tanguie de durere si cum cerseste crutarea incat a ajuns sa faca asta. De ce el nu s-a putut multumi doar cu sufletul ei? Sufletul ei e mort acum. De ce? Din prea multa lacomie. E vina lui.
Si cu toate acestea ea e o ipocrita. Ii place sa se afiseze ca fiind slaba si singura ca mai apoi sa le arate tuturor ca se inseala.
Visele ei nu mai sunt. Sunt moarte. S-au prefacut in mici particule de lumina si s-au indepartat de ea. La fel ca si speranta ei. Dar pana la urma tot ea va avea ultimul cuvant...
Dorinta ei cea mai mare era sa-i vada pe toti cei care au facut rau, morti. Rau nu numai ei, ci tuturor vietuitoarelor.
Stia ca daca ea va fi cea care-i omoara va fi vanata de propriile principii pentru a fi la randul ei, ucisa.
Cum pot doua lucruri atat de diferite, iubire si ura, sa coexiste intr-o singura persoana? Atat de puernice, pure si atat de importante sa fie situate la poli diferiti.
Si cum pot fi incatusate aceste doua sentimente atat de complexe in niste cuvinte atat de simple si atat de usor de rostit.
Inima fizica nu mai putea suporta atat de mult stres psihic. in curand avea sa explodeze. Simte presiune pana in varful degetelor. Cel mai greu de suportat era pulsul din interorul cutiei craniene.
O sa moara...
Dar mai intai ii va omori pe cei care nu i-au fost aproape cand a avut cel mai mult nevoie de ei.
Si totusi...parca dorea sa-i vada suferind, nu murind.
Incercarea de a scapa de gandurile negre era inutila deoarece stia ca odata ce a inceput un lucru e greu sa se opreasca.
Tot ceea ce era sigur era faptul ca suferea mai mult ca oricine pentru ca era atenta la detalii.
Un nor a acoperit jumatate de luna si o briza racoroasa o inconjura. Strange si mai tare in brate agenda, o lacrima i se prelinge pe obraz si apoi pica pe o frunza inconjurata de pamantul umed din care rasar vulgar fire de iarba uscata impletite cu frunze aproape moarte, aproape negre. Lacrima se contopeste cu o picatura de roua si se scurge in adancul negru si afanat al panamtului hranitor.
"Oare cat o fi ora?" un gand normal pentru orice om. Se sperie...
"De cand a inceput sa-mi pese de aceste lucruri ce mai mult ma ingradesc?" Sterge urma de sare lasata pe obraz si se uita din nou la luna. Acum era imbratisata de picaturi de apa ce sclipeau in culorile curcubeului.
-Mirific..., si ofta.
Slabeste stransoarea ce a indoita partial marginele si asa mototolite si deteriorate ale agendei si aceasta pica pe un petec mic de iarba uscata din fata ei.
Rade... Inca nu intelege ce i se intampla.
Aceasta incertitudine ce-o inconjoara o enerveaza si o face paranoica.
"De ce nu ma pot lasa toate aceste lucruri in pace?" Se aseaza pe vine si pune mana pe o poza cu culori sterse de vreme si oarecum patata, ce picase din agenda cand o scapase pe jos.
Strange si celelalte foi si poze picate din acea agenda, le pune la locul lor dupa care o strange iar la piept cu putere si afectiune. De data aceasta potopul de lacrimi nu mai poate fi oprit si iese afara ca un val emotional de nestapanit.
Suspina, apoi da un pumn pamantului din dreptul sau.
"De ce ma torturati?!" nu mai intelege furtuna din sufletul si inima ei ce a iesit si iese la iveala, ca un uragan imprevizibil ce darama tot ceea ce oamenii au construit. Si ea tot un om e si ceea ce a cladit pana acum se darama, lasand in urma ruine incerte si temeri absurde.
 "Nu-mi vine sa cred ca ea nu a observat! Nu pot sa cred ca ea nu a vazut ca am nevoie de ea! Nu pot... Nu mai pot... Si totusi ea era si-asa ocupata cu problemele ei, nu avea cum sama ajute cu ale mele... Dar macar ma putea intreba ce am si sa ma ia in brate...sa simt iar acea caldura pe care mi-o arata mai demult... Dar... nu putea... sau nu voia..." Acesta era un gand mic. Mai erau su altele ce acuzau si dezvinovateau persoanele ce o puteau ajuta candva.
Alegerea era facuta. Tot ce mai trebuia era o situatie propice pentru a-si pune in aplicare planul pe care l-a ticluyit.
Sau mai bine zis planurile.
Avea de ales: sa continue ceea ce-a inceput sau sa puna capat si sa se sinucida.
Nu se putea hotari daca sa asculte vocea ratiunii[de a continua] sau vocea sufletului[de a pune capat oricarei actiuni si oricarui gand].
"Si totusi..." Suspina si-si muta o suvita de par de pe fata, dupa ureche. "Sunt sigura ca se va rezolva de la sine si eu ma agit inutil." Zambeste trist, se ridica in picioare iar apoi pune agenda intr-o cutie de metal.
Merge inainte pana ce ajunge in fata unei salcii batrane si scorburoasa. Se catara si ajunge in dreptul unei scorburi intunecate ce se afla imediat unei crengi.
"Aici e locul cel mai bun sa ascund aceste dovezi, amintiri si sentimente. Partea buna e ca observi scorbura numai daca te urci in copac, nicidecum de la baza lui sau din mers. Partea rea e ca e destul de departe si nu stiu daca voi ajunge des aici. Oricum, acesta va fi locul meu...si..." Se aseaza mai comod pe o creanga mai groasa si isi sprijina spatele de trunchiul copacului. Adormi.
Bufnita incepuse iar sa-si strige durerea iar norii seretrageau umili din fata maretiei lunii. Vantul adia usor si dupa o ultima strigare bufnita tacu.
O adiere ma calda adusese cu ea o raza a lunii in parul ei si ca omana calda si plina de compasiune impletita cu iubire o mangaie.
-Taci... sopteste ea pe un ton ferm, in timp ce visa.
Linistea acestui loc ii potoli valul de emotii si de ganduri. Simtea ca ea apartine acestui loc, si acest loc ii apartine ei.
Se trezi brusc si observa ca aceasta fuga de sine si de altii, dupa ce ca nu-i foloseste la nimic, o epuizeaza fizic, psihic si emotional.
Zambeste ironic si asteapta ca norul ce acoperea luna sa fie mutat de catre vant pentru a-i putea admira splendoarea singuratica, tacuta si revitalizanta.
Dar vantul nu facu aceasta miscare, ci adusese si mai multi nori.
"Asa e si in viata... iti trebuie o miscare simpla, dar in loc s-o faci, folosesti mai multe miscari si te complici..."
Suspina si adormi din nou, dar de data aceasta era un somn fara vise, unul ce o ajuta sa se odihneasca.

Bau…
Ce poate ucide un suflet?
Un alt suflet? Sau poate dorinta de a aspira la idealul acelui suflet?

Raspunsul e simplu: Incapabilitatea acelui suflet de a accepta aproape totul.

Cel putin…
sufletul meu este ranit in momentul in care observa ca personae de la care astept sa ma inteleaga si sa-mi dea raspunsuri n-o fac…nu ma inteleg si nici raspunsuri nu mai au.

Iar eu…eu nu fac decat sa ma pierd intr-un albastru incomplet de note muzicale si cuvinte fara inteles rostite de oameni.

Un lucru imposibil mi se pare sa cobor din acel infern linistitor pentru a va ajuta sa imi intelegeti ideile si trairile…

Si mi se sfasie sufletul in mici bucati de cenusa rosie. Si aceasta cenusa se sparge in mici bucati de sticla, ca mai apoi sa se depuna intr-un colt ascuns dupa cortina pleoapelor si nimeni sa nu poata patrunde pentru a vedea ce se afla acolo.

De ce nu ma intelegeti cand va zic exact ceea ce simt pentru voi?
Poate pentru ca v-ati saturat ca eu sa va explic mereu aceleasi lucruri. Poate ca eu sunt invechita pentru voi si aveti nevoie de ceva nou si revitalizant pentru a va proteja sufletul de epava ce-o port in piept.

Sper ca acele cioburi sa devina cenusa, ca apoi sa devina un suflet. Un suflet nou si proaspat, pentru a va pastra aproape de mine.

Sunteti PROSTI! Eu chiar tin la voi. La voi toti. Daca ma comport ca dracu’ asta nu-nseamna ca nu tin la voi.
Ma comport asa pentru a va determina sa fiti mai buni ca mine, sa reusiti.

Eu nu sunt decat o epava emotionala in comparatie cu voi. Voi ce detineti un suflet tanar ce accepta orice[mai putin epavele].

Of…de ce ma mai chinui sa va explic cand totul e simplu si se rezuma doar la mine strigand: “Am nevoie sa fiti aici, aici cu mine si sa ma ascultati!”

Simplu scurt si la obiect.
Si stiu ca nimeni nu citeste asta. Stiu ca nimanui nu-i pasa de ceea ce simte un copil derutat si adormit de vise feerice ce sunt cultivate cu bobul de speranta ca vor deveni realitate.

Deci….in concluzie…degeaba scriu ca nimeni nu citeste… e ca si cand as vorbi cu mine si doar eu sunt in jurul meu.

O seara buna. Pe cine salut?...:|

Toti avem vise. Toti avem speranta. Toti dorim sa ne trezim intr-o lume perfecta, intr-o lume scisa dupa propriile reguli si dreptati.
Tot ceea ce noi nu acceptam pe moment se intoarce mult mai tarziu intr-o forma mai agresiva decat cea initiala, si astfel ne inducem in eroare deoarece nu intelegem ce nu ne convine. Si cand aflam ce nu ne convine suntem uimiti cat de usor de observat era acel inconveninent.

Ne speriem de noi, de lucruri ce nu le intelegem.
Ne este foarte frica sa nu fim acceptati de ceilalti.

Pana la urma si la drept, toti suntem o apa si-un pamant si toti avem acelasi suflet in noi.
Singura diferenta dintre noi si animale este ca noi rationam si gandim. Desi cateodata nu dam dovada ca am detine aceste calitati[sau defecte].

Noi toti suntem unul, si din unul suntem toti.
Nimic nu dureaza la nesfarsit.

Si pana la urma, ce e fericirea??
Cineva apropiat mi-a spus: "Fericirea este bucuria ca altii sunt mai nefericiti ca tine."

Dar nefericirea ce e?
Stiu sigur ca nu e acelasi lucru cu tristetea sau dezamagirea. Ele sunt diferentiate prin nuante. 
Cand esti trist...esti doar tu, si atat. La fel si dezamagirea.
Dar nefericirea?Ce e ea?

E lipsa fericirii. 
Si am ajuns de unde am plecat: "Ce e fericirea?"
Fericirea poate fi imbinarea echilibrata dintre multumire si bucurie?
Fericirea poate fi incalzirea cosului pieptului si imbujorarea obrajilor la aflarea unei vesti bune sau la vederea unei persoane.

Fericirea este atunci cand esti cu o persoana importanta pentru tine, si impartiti orice sentiment si gand.
Atunci... eu sunt cea mai fericita!

Dar nu ma simt fericita.
Ma simt multumita si dezamagita.
Stiu ca pot mai mult de-atat. dar sunt un om afurisit ce prefera sa gandeasca prea mult pentru a savura un moment alaturi de cei importanti mie.
Pana la urma...
Ce sunt eu?
Eu sunt tu. Sau poate el. Sau ea. Sau voi. Poate chiar noi.
Eu pentru mine sunt totul si nimic.

Daca nu ma pot intelege pe mine insami, ce pretentii aveti sa va inteleg si pe voi.
"Sunt  ocupata."
Adica? 
Ce ma preocupa asa de tare?
A! da...
Ma preocupa gandirea si inchipuirea scenariilor amuzante.
De ce?...
Pentru voi. Pentru ca nu stiti ce vreti de la mine.

Si pana la urma...
O singura intrebare am. Si ma roade, si ma framanta...pentru ca nu-i stiu raspunsul exact.
Va rog sa-mi raspunde-ti voi la intrebare:


Poti iubi pur mai multe persoane/fiinte deodata si fara sa le ceri ceva in schimb?


Something wrong? Smile little me!

Am citit ceva mai vechi si am inceput sa bocesc ca o cretina. Relatic cretina. Acum nu mai plang. Mai mult m-am emotionat de la modul in care vedeam lucrurile atunci.

Pe atunci nu eram EU pe atunci eram EI. Nu-mi pasa deloc de mine imi pasa enorm de ceilalti si ma puneam mereu pe ultimul loc.

De ce nu m-ai ajutat sa ma regasesc? Nu-mi place acest egoism introvertit si totusi atat de evident. Imi placea la mine faptul ca mereu erau ceilalti pe primul loc si nu eu.

De ce nu ma ajuti sa ma schimb? Si totusi noi nu facem decat sa ne invartim intr-un cerc. Incepem cu nimic, ne zbatem sa obtinem aproximativ totul dupa care ramanem iar cu nimic. Frumos nu?

De ce nu esti aici cu mine? Zambesc iar pe fundal canta oarecum gatuita o soprana[sunt doar rea(bine, bine, sunt foarte rea), melodia e chiar foarte frumoasa, si nu, n-am de gand sa va spun cine o canta].Cateodata doresc sa nu se mai termine aceste moment de indiferenta si luciditate totala. Cateodata insa, astept cu toata fiinta sa dispara si sa-mi reiau iar masca de persoana naiva si imatura pe care o port aproape tot timpul.

De ce nu ma inveti sa fiu altfel? Sa fiu a ta? Zambesc iar ironic deoarece imi aduc aminte cat de imatura pot fi. Cu toate acestea, port aceasta masca deoarece imi e frica sa risc, imi e frica ca voi fi calcata in picioare si de aici porneste toata paranoia mea. Nu-mi place sa se rada de mine, nu-mi place sa isi bata cinevajoc de mine, nu-mi place sa fiu tratata ca o proasta [desi cateodata joc rolul asta mult prea bine, nu inseamna ca sunt] si in ultimul rand nu-mi place sa se joace cineva cu sentimentele mele.

De ce ai facut asta? Te simti in stare sa suporti consecintele? A te juca cu sentimentele cuiva[aici e stric parerea mea] este cel mai JOSNIC dar si interesant. Dar totusi… nu m-as juca cu sentimentele cuiva numai ca asa imi vine mie pe moment. Si daca am s-o fac vreodata inseamna ca persoana cu care ma voi “juca” a facut ceva “frumos” pentru cineva si trebuie sa plateasca. Chiar daca apoi ma voi uri mai mult pentru aceasta macar voi stii ca am razbunat pe cineva si nu mai e nevoie de masuri si mai drastic.

De ce ascunzi in tine ceea ce ma priveste pe mine? Cu toate acestea… eu latru cam mult si “musc” putin. Inca nu am gasit o motivatie destul de buna ca sa “musc” calumea din cinvea si acel cineva sa urle de durere si sa-mi dea pumni si picioare[sau ce-apuca] si eu sa raman cu o bucata din el in dinti. Sincer chiar mi-ar placea sa fac asta. Poate asa va mai invatati si voi minte.

Sper ca nu crezi ca daca ai de gand sa-ti schimbi atitudinea fata de mine si eu am sa-mi schimb parerile. Am ajuns sa cred ca fiecare om este o jigodie in felul sau. Eu cel putin sunt o jigodie pentru ca las impresia ca sunt manipulata dar de fapt, manipulez. As fi vrut sa-mi gasesc “perechea”. Cineva care sa ma manipueze cu adevarat. Tot ceea ce reusiti este sa ma scarbiti. Da stiu…si eu ma scarbesc pe mine. Dar nu am ce face… duc povara pana la capat. Fara scurtaturi si fara pauze. Poate doar o fuga mica pana la baie si apoi o iau de la inceput. De aceea c-o sa termin prea curand aceata cursa mai mult cu mine insami decat cu voi.

Smile bitch! I’m not there! Si cateodata chiar imi doresc sa fi fost o fantoma… as fi putut sa ma strecor sub patul vostru, ziua, ca mai apoi, noaptea, sa ma autoinvit in visele voastre sa va aflu temerile si apoi sa le dau viata. Tot ceea ce-mi doresc este o viata moarta pentru toti. Chiar nu inteleg cumde doresc si sa va omor dar si sa va las sa traiti…

You can laugh now! If you can laugh without tongue… Devine mai complicat acum… nu-mi place sa fac asta dar… E mai bine asa. Bye bye, sweetheart. O sa-mi fie dor de tine… Mi-ai fost aproape mereu. Adica toata viata… E greu sa-ti iei ramas-bun de la o parte din tine ce te-a slujit mereu perfect si ti-a ascuns esenta ferind-o de lovituri si de dezamagiri. E si mai greu s-o pun in practica. Sper sa reusesc…

So… Here we are… Well…sper c-o sa-mi iasa sa renunt la a mai fii copil… Am 16 ani… si totusi sunt un copil… Sunt un copil mare si fricos… dar, acest copil va invata ce inseamna curajul, chiar daca se va lupta cu morile de vant.

About this blog

Ei

"Imi simt mai des limitele. Si e firesc sa fie asa, pentru ca nu raman niciodata, sau aproape niciodata, in mijlocul coliviei, fiinta mea navaleste inspre gratii."[Andre Gide] "Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care ti le sufla nebunia si le scrie ratiunea."[Andre Gide] "Numai un prost poate sa critice, sa condamne si sa se planga-si majoritatea protilor o fac. [Dale Carnegi] "Nebunia inseamna sa faci acelasi lucru in mod repetat si sa te astepti sa obtii alt rezultat."[Albert Einstein]