My work here is done

Toamna lasa in urma ei...somn...
O usoara adormire a simturilor pe durata iernii...dar oamenii sunt precum niste furnici ce sufera de insomnie...
De ce nu putem dormi macar o data?...
Sa lasam sentimentele sa amorteasca o data cu natura, sa adormim pana la primavara, in tot acest timp sa ne gandim ce ar fi mai bine sa facem...Dar nu! Natura omului e necrutatoare si nu ne lasa sa ne odihnim sufletul nici macar un moment, ne pune mereu la incercare si ne tenteaza cu aberatiile sale despre o viata perfecta.
Tii ochii descisi si nu-i poti inchide, macar sa-ti reprimi durerea, sa uiti ca simti. Sa inchizi sufletul odata cu ochii. Sa uiti de tot. Sa uiti de tine, de el, de noi. Sa uiti ca existi. Sa devii una cu pamantul rece.
Stiu ca singurul meu prieten adevarat este vantul, ce acum ma strange in bratele sale inghetate. Ce acum suspina ca nu mai are cu ce fluturi sa se joace.
Suspina.
Nu are somn si nici odihna.
Macar de-ar sta o secunda. Macar de si-ar trage sufletul macar o clipa sa ma stranga in bratele sale sa raman fara suflare. Sa zac pe asfaltul inghetat si saastept sa-mi creasca aripi din pamantul sterp.
De-ar fi asa usor sa uiti ca existi... sa te contopesti cu tot ce te inconjoara si sa devii una cu natura...
Sa speri...sa crezi... Iar fiecare gand optimist sa nu-ti mai taie inima si suflarea, sa nu-ti mai sfasie sufletul si sa te faca precum o carpa roasa de coltii timpului...
Oare ce e asa de greu sa speri fara sa fii ranit?
De ce toti, dar absolut toti incearca sa iti puna piedici si sa-ti faca drumul mai greu?
De ce? De ce? De ce?...
Numai intrebari...raspunsuri ioc...
Desi nu astept sa cada din cer aceste raspunsuri e aiurea caci nici acum nu pot uita o persoana...
Oricum...prin faptul ca spun aceste lucruri siropoase pe care le-am gandit...asta nu inseamna ca ma scimba dintr-un monstru cu carnet rosu, expediat de la nebuni[caci faceam prea multe stricaciuni nu de alta] intr-unul cu carnet calben sau fara carnet.
Sunt o persoana posesiva, mult prea posesiva pentru cei din jur, si de multe, foarte multe ori tind sa exagerez. Dar am noroc ca e acolo o persoana ce ma atentioneaza mereu, e acolo pentru mine, chiar daca vrea sau nu, si am incredere deplina in ea...
Nebuna sunt, nu-mi e greau sa recunosc dar oricum, ceea ce e si mai stresant, inca nu ma controlez...lucru greu de suportat de catre celelalte persoane, e oricum aiurea caci nu-mi pot spune mereu parerea caci increderea se pierde, si frica-i mare...
FRICA?!- de necunoscut, de reactiile celorlalti, carenu vad dincolo de aparentele gesturilor mele nebunesti, nu incearca sa vada ceea ce vreau eu de fapt sa transmit prin ele...
Ceea ce-mi e cel mai greu e ca imi dau seama cat de mult ma ranesc pe mine, si-mi dau seama cat de masochista sunt cand ma uit la ranile mele, si cat de sadica sunt cand ma uit la ranile pe care le-am provocat persoanelor la care tin...
Probabil ca sunt cea mai imposibil de inteles fiinta pe care ati vazut-o, si probabil ca am fost adusa aici de extraterestri sa va pun la incercare, sau poate chiar eu, intr-o alta viata, am starnit unul dintre razboaiele mondiale.
Ce-mi vine cel mai greu e sa recunosc toate acestea...
Sa recunosc fiecare vina asupra fiecarei rupturi....a mea, sau a voastra, si ce e cel mai greu e ca inca nu stiu de ce fac asta...
Cel mai probabil raspuns e prostia si inconstienta.
Sa mai zic ceva de impulsurile puternice pe care le simt atunci cand imbratisez pe cineva?...Sa mai zic ca imi vine sa ii strang in brate cat de tare pot numai ca sa le arat cat tin la ei?...dar catodata o fac din rautate...lucru idiot...
E deja tarziu asa ca e timpul sa va las sa dormiti,